Curcubeu...

Povestea nu este scrisa de mine.Sursa este inconnuami.blogspot. Povestea insa este frumoasa..Si as vrea sa impart acest frumos cu voi..:).Eu am plans..Autorul este inegalabil.

- Of, şi Cristi ăsta! Nu putea să mă aştepte, neseriosul, la gară, aşa cum mi-a promis? Ce fac eu acum într-un Bucureşti imens, despre care nu ştiu decât că are blocuri, străzi şi că e capitala României? Şi mai are şi telefonul închis... Pun pariu că s-a îmbătat aseară printr-un club-fantomă şi acum zace într-un pat necunoscut, savurându-şi visele. Papucii tăi, Cristi! Să ai coşmaruri cu mine îţi doresc...

Da... asta gândea un biet provincial care venise în vizită la fratele său, obligat fiind de părinţi, ca să îi aducă de mâncare, frate despre care vă daţi seama cât de conştiincios şi harnic era.
La 18 ani ai săi, Doru era un băiat pe care orice fată l-ar numi, fără reţinere, frumos: ochi negri, păr cârlionţat, buze frumos sculptate şi un fizic de sportiv. Avea şi un stil vestimentar plăcut. Simplu, totuşi. Less is more, remember? Nişte ghete cam ciudate, un blug închis la culoare, nici colant, nici de mai încap 4, un pullover simplu, vişiniu, ce se zărea pe sub descheiata haină neagră de stofă, un fular verde-închis şi un rucsac în spate. Acesta era Doru. Iar acum se uita pierdut în jurul lui. Făcea 13-14 pe peronul Gării de Nord, vorbind de unul singur. Blestemându-şi fratele, mai degrabă. Cred că a ameţit la un moment dat, căci se gândi să o ia la pas, de năluc, a ajunge el undeva. O să-l sune pe Cristi mai târziu, sperând că şi-a amintit de el.
- Stânga? Sau dreapta? Hm. Stânga. Da, stânga merge de fiecare dată. Bun. Păi ce ai de gând, Dorule? Mergi aşa, ca prostu'? Sună grozav, să ştii! Ha ha! Poate dă vreo maşină peste tine. Doamne, aglomerat mai e oraşul ăsta! Iar intersecţie? Stânga. Trebuie să recunosc că oamenii de aici sunt interesanţi. Nu am văzut atâtea specimene ciudate la un loc niciodată! Libertate, da... (Şi merge, şi merge...) Ameţitul ăla de frate oare ce naiba face? Au trecut 2 ore şi nici măcar nu a sunat! E clară treaba. Dorule, ia mai plimbă ursul o vreme, atunci.

- Tu ru ru ru, tu ru ru ru, tu ru ru ru ru!
- ...
- Tu ru ru ru, tu ru ru ru, tu ru ru ru ru!
- Aţi accesat căsuţa vocală a abonatului 0 7 ...
- Prostul! 

Şi închide. Îşi continuă plimbărica devenită acum plimbare în adevăratul sens al cuvântului.
- Heei! Iată un parc! Hu. Puţină natură, nişte oameni de analizat, zăpadă primprejur şi bănci! Dăăă, Doru, normal că are bănci! (Merge...) Hm, banca asta pare a fi numai bună. (La câteva bănci distanţă, pe partea cealaltă, era o tipă destul de ciudată. Citea.) Pentru numele lui Dumnezeu! Fata aia e întreagă la cap? Cine a pus-o să se îmbrace în halul ăsta? Doamne... şi rozul acela din păr... Totuşi, ce-ar fi?...
___________________________________

- Maraaa! La telefon! ţipă din bucătărie o mamă.
- Da... vin. Alo?
- Mara! Ce faci? Bună dimineaţa!
- Mmm... 'Neaţa, Clara. Bine, îmi admiram noua vânătaie de pe picior, ascultând un tip răgând în boxe. Tu?
- Groaznic. Sper că ai glumit. Eu... fac bine. Vreau să te invit la o plimbare în parc, nu ne-am mai văzut de mult timp. Ce zici? Îţi surâde ideea?
- După cum văd, nu prea e soare pe cer, dar fie. În cât timp?
- Păi, ne vedem în Kiseleff într-o oră, e bine?
- Sigur.
- Pa, Mara.
- Pe mai târziu, Clara.

Închide receptorul şi se întoarce în cameră. Se uită pe geam. Se pare că nu este o zi tocmai pe placul ei. E ianuarie, ce naiba? Deschide şifonierul enorm şi începe a-şi căuta haine.
- Şi până la urmă, ce-i veni fetei ăsteia să mă cheme, auzi tu, la o plimbare în parc? Asta e vreme de aşa ceva? În plus... cu ce ocazie? Nu am mai vorbit cu ea... de când? De la Crăciun! Şi ce-mi veni să accept? Of, se pare că azi va fi o zi de pomină...

Colanţi, blugi (făcuţi bucăţi aproape), curea - roşie! - , un maieu, un tricou - verde -, încă un tricou (what the..?), de data asta negru, un pullover colorat (ha ha! are papagali!), un fular portocaliu, o eşarfă roz, o haină neagră (slavă Domnului), o pereche de bocanci roşii în picioare, un rucsac mic în spate, în care a îndesat: 2 cărţi, un pachet de Dunhill negru, 2 pachete de şerveţele, un pix, 3 brichete (pentru ce o fi având nevoie de atâtea?), un lipstick, o pereche de mănuşi (vorba vine, că una era mov şi cealaltă roz!), portofelul şi telefonul, şi Mara e gata de plecare.
- Pa, mamă!
- Pa! Te-ai îmbrăcat bine? E frig afară!
- 2010 - 1992 face 18, mamă, nu 2!

Şi trânteşte uşa în urma ei.
- Hm, e chiar bine afară. Niciodată să nu îţi crezi părinţii când spun că e ger. Mereu lor li se va părea mai frig decât ţie. (îşi aprinde o ţigară) Oricum, iarna rămâne groaznică...

Ajunge în parc la timp. Era 9:30. Se pare că cineva nu i-a urmat exemplul.
- Bun! Şi Clara unde naiba e? Mda... Bine, Mara, ia-l frumos pe Kant în braţe, ţigara într-o mână şi pune-te pe aşteptat!...

Last Christmas I gave you my heart...
- Alo? (Era sensibilă, deci...)
- Mara? Clara sunt. Întârzii, scuze.
- Da, mi-am dat seama de asta. E 10:30, Clara! spuse ridicând puţin tonul.
- Deja? Iartă-mă, am o problemă. Vin cât pot de repede.
- Ai face bine. E aici un tip care mă priveşte insistent de jumătate de oră şi aş vrea să scap de ochii lui. Deşi, trebuie să recunosc...

Beep, beep. Clara închisese telefonul.
______________________________

- ... dacă aş invita-o la o cafea? E frumoasă fata, parol! Ciudată, dar frumoasă. Şi părul acela parcă nu e chiar atât de roz, la urma urmei. Fii serios, Dorule! E roz - roz! Hm, da... e roz. Roz?! Dar îi stă bine... uite ce frumos îi evidenţiază ochii căprui ca de pui... mititica de ea, i-a fi frig şi ei. Şi mai e şi obosită de la atâtea pagini câte a dat de jumătate de oră. Citeşte repede, n-am ce zice! Abia de a întors vreo 3. Hm... curioasă treabă e că nu îmi sare în ochi niciun machiaj cât toată faţa, după cum ar zice ţinuta ei. Bun. Hai, Dorule.. nu e atât de rea tipa. În fond şi la urma urmei, ce e mai bine? să ieşi la o cafea cu o necunoscută frumoasă în Bucureşti sau să rătăceşti ca un câine plouat, aşteptându-ţi frăţiorul mult uituc să îşi deschidă blestematul de telefon, ca să vină să te ia acasă? Tre' să fii prost să te gândeşti de 2 ori! Hai, Doru, curaj.(intenţionează să se ridice de pe bancă)O, nu! Asta nu se poate! Cine e neinspiratul care s-a trezit să o sune taman acum? Chiar acum, când îmi făcusem curaj... O fi prietenul? M-ar mira. Cui i-ar plăcea un asemenea curcubeu uman? Că - Doamne iartă-mă - la câte culori are pe ea, nici nu i-aş putea spune altfel! (Ţie, fraiere, ţipă o voce lăuntrică...) Se uită la mine. Oare ce-am făcut? (Idiotule! Te holbezi la ea de mai bine de jumătate de oră şi te întrebi ce-ai făcut?!) Hai, piticule, taci! I-oi fi picat cu tronc. Ce, nu se poate? (Fii serios, frate, fii serios...)

Tipa închide telefonul uşor nervoasă. Părea că mai degrabă i s-a închis telefonul în nas, lucru pe care nu îl prea agreează. Priveşte la el câteva minute, apoi începe să arunce în geantă cartea, ţigările şi brichetele (totuşi, pentru ce cară atâtea?). Doru...
____________________________

- ... e simpatic tipul, continuă ea ca pentru sine şi închide telefonul. La cât e de frumos, pun pariu că nu e singur. De fapt, chiar acum cred că îşi aşteaptă prietena, o fandosită căreia îi trebuie 3 ceasuri să iasă din casă, să îşi potrivească talpa pantofului cu fundul poşetei şi să îşi toarne pe faţă o tonă de farduri având culori similare. Deşteapta! Nu ştie că nu se mai asortează papucii la geantă? Nţ nţ... Nu îl merită, oricine ar fi fata după care suspină el acum, pe o bancă amărâtă dintr-un parc al plictisitului de Bucureşti. Totuşi, ce se holbează aşa la mine de atâta amar de vreme? De admirat, sigur nu mă admiră. O fi gay şi-i place rozul părului meu? Sau o fi vreun violator? Nemernicul! Dar e frumos... O, nu! Am păţit eu multe la viaţa mea, aşa ceva nu-mi trebuie. Nu, nu, mulţumesc. Ia cară-te, Mară amară acasă, că şi aşa mincinoasa aia de Clara cine ştie dacă mai apare...
_________________________________

... văzând că se pregăteşte a pleca, porneşte spre ea.
- Hei! Stai puţin, te rog. Vreau să te întreb ceva.
- Da, da, vrei să mă întrebi ceva... Nesimţitule! Nu-ţi merge la mine! Şi o ia la goană.
- Heeei! Unde fugi? Până acum nu am mâncat oameni, deşi nutriţia mi-e omnivoră... Am o singură rugămite. Heeeei! Aşteaptăăăă! O ia pe urmele ei...

Şi uite aşa aleargă 2 ţicniţi prin Kiseleff, ţipând care "Stai!", care "Ai vrea tu!"... Trăiască iarna, căci simpaticii s-au trezit buluc într-o grămadă de zăpadă. Brrr!

- Prostule! Neruşinatule! Dă-te jos de mine! Sun la poliţie!(proastă remarcă!) Ajutooor! Mă violează!
- Hei, fato, calmează-te! Nu te violez, ce-ai?
- Arăt eu a chelneriţă? Măi băiete...
- Huh? Linişteşte-te, te rog. Nu vreau să îţi fac nimic rău. Nu aş fi în stare.
- Hm...(Se uită la el. Vorbea sincer, serios.)Bine, mă liniştesc. Ce vrei, totuşi?
- Ăăăă... păi. Uite, ştiu că nu ne cunoaştem, dar mi-ai picat cu tronc şi...
- Nu am toată ziua pentru tine, nu te supăra.
- Da. Păi... voiam să te invit la o cafea sau o ciocolată caldă, ce preferi.
- Ha ha! Te cred că ai febră, dar nu ţi se pare cam frig afară pentru asta?
- Mă aşteptam să fii diferită de celelalte, să te uiţi la mine zâmbind şi să îmi răspunzi sincer, fie că ar fi fost da sau nu, nu să mă iei peste picior, încercând să îţi ascunzi dorinţa de a accepta cât mai repede... 

Mara tăcu şi deveni gravă. Dacă ura ceva mult pe lumea asta era să fie comparată cu alte fete, avea încredere în specialul ei. În plus, a ghicit-o. Chiar ar fi vrut să spună da din toată inima, căci îi plăcea de tip şi ar fi vrut să bea o cafea, să se încălzească. Cum a făcut asta?
- Îmi pare rău, spuse ea. Să o luăm de la capăt, bine?
- Bine, Curcubeu.
- Cum mi-ai spus?
- Curcubeu.
- Ha ha! De ce?
- Ai o oglindă?
- Eşti amuzant, n-am ce spune.
- Deci... bună, scuză-mă. Nu îţi fac nimic rău. Accepţi să ieşi la o cafea cu mine? Eu sunt...
- Nu îmi pasă. Ştiu cine eşti. Şi da, accept, mulţumesc.
- Ştii cine sunt?
- Da.
- Cine?
- Cheia Sol.
- O ho! Asta da chestie! Deci, unde mergem, Curcubeu?
- Unde vrei.
- Am uitat să menţionez: e prima dată când pun un picior în Bucureşti.
- O, şi eu care credeam că ai 2 picioare... Bine. Hai cu mine!
________________________________

Era o încăpere drăguţă. Culori calde, predomina un roşu închis, lumină prin jaluzele portocalii spre roşu, puţină lume... era plăcut. Şi-au lăsat ghiozdanele şi gecile şi s-au aşezat la masă. Tăceau amândoi, folosind drept scuză meniul prin care se uitau de zor, de parcă nu ar şti că tot ce doreau era o cafea mare.

- Bună ziua, ce doriţi? întrebă o tânără cam la 16 ani, puţin cam urâţică, ce-i drept.
- O cafea mare cu lapte şi 3 pliculeţe de zahăr, te rog! spuse Mara.
- Puţin surprins, Doru spune: la... fel... 

Mara se uită puţin suspect la el, ridicând din sprânceana dreaptă.

- Glumeşti, nu?
- Ce vrei să spui? întrebă contrariat acesta.
- Tu chiar bei aşa cafeaua sau ai spus de lene "la fel"?
- Spre marea mea uimire, chiar o beau aşa, la fel ca tine.
- Hm... 

Tăcere.

- Bun, începu Curcubeu. Deci... ce-i cu tine? Ce-ţi veni să mă inviţi la o cafea? Ne cunoaştem cumva şi eu nu ştiu?
- Pf... da' ştiu că eşti curioasă! Păi... ce-i cu mine... m-a trimis mama să-i aduc nălucului meu frate de mâncare, el nu ştie să facă şi când nu are mâncare de acasă, mănâncă pe unde apucă sau deloc. Straşnică treabă! Da... şi am stat azi în gară vreo jumătate de ceas aşteptându-l, l-am sunat, telefon închis, aşa că m-am gândit să pierd vremea plimbându-mă a pagubă pe-aici, şi aşa nu ştiu nimic din oraşul ăsta, aşteptându-l pe Cristi să-şi deschidă telefonul. Cu tine ce-i?
- ... hm... m-a sunat o... amică să mă invite la o plimbare în parc, pe motiv că nu ne-am mai văzut de mult. Ceea ce este adevărat, fapt care îmi ridică semne de întrebare. Trebuia să ne întâlnim la 9:30, ea m-a sunat peste vreo oră să mă anunţe că întârzie - de parcă nu era evident! - şi nu a mai venit, după care m-am trezit cu un nebun holbându-se la mine şi alergându-mă prin Kiseleff, iar acum, iată-mă, stau la o cafea cu acel nebun. (Doru râde) Până la urmă... ce-ţi veni să mă inviţi la o cafea?

Se gândi puţin, apoi începu:

- Întotdeauna am trăit cu speranţa că mă va opri cineva pe stradă şi mă va invita la o cafea. Un om pe care nu-l cunosc, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Un om cu care voi putea vorbi câteva minute sau ore cât savurăm cafeaua, care să îmi inspire încredere, care să mă binedispună, care să-mi spună ceva nou, ce nu am mai auzit niciodată, cu care să trăiesc un sentiment incredibil, un om pe care să îl păstrez ca una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele... Oare chiar sunt atât de urât şi par atât de inabordabil încât nu i-a trecut prin minte nimănui, uitându-se la mine, să îmi adreseze un cuvânt? Oamenilor le este teamă de necunoscut, le este teamă să încalce nişte reguli stupide scrise naiba ştie unde, le este frică să iasă din mulţimea de persoane care cred că nu este bine să vorbeşti cu străinii, căci aşa le spunea mama când erau mici... Ce-i drept, trăim şi într-o lume în care s-ar putea să te trezeşti cu un pumn în faţă dacă adresezi o întrebare unui oarecare de pe stradă. S-ar putea să te mire cât de indiferent e, chiar dacă il întrebi doar cât e ceasul. Dar îmi plăcea să cred că în atâta puzderie de oameni la fel, este cineva care are aceleaşi gânduri ca mine şi care îndrăzneşte să iasă la o simplă cafea cu un necunoscut. E uimitor să vezi că oamenii aceştia, cu care ai treabă o singură dată în viaţă, sunt mai speciali şi lasă urme atât de frumoase!... Şi după ce am aşteptat nişte ani acea persoană, m-am gândit: de ce să nu fiu eu omul acesta, dar pentru altcineva? Am realizat că dojeneam o fiinţă care eram chiar eu, că poate mai există indivizi care au acelaşi gând ca mine, dar tot ce făceau era să aştepte, în loc să facă ceva cu adevărat pentru asta. Aşa că iată-mă într-o zi de ianuarie într-un parc din Bucureşti, sorbind din priviri o tipă al naibii de ciudată şi de colorată, dar frumoasă, care mi-a atras privirea, citind pe o vreme cam groaznică o carte destul de groasă, cu o mănuşă mov şi alta roz ţinându-i de cald, trăgând însetată dintr-o ţigară tare, vrând să-şi distrugă cât mai repede plămânii şi dându-şi după ureche, din când în când, câte o şuviţă roz care îi obtura privirea. Şi mi-am zis: "băiete, ea este!".

Mara era emoţionată. Tremura în interiorul ei. Nu îi venea să creadă ce om deosebit avea în faţa sa. Îi venea să sară în braţele lui, să îi mulţumească şi să îi propună să se mute împreună. Doamne, ce gânduri avea! A atins-o în umanul ce exista în fiinţa ei; o deranja puţin lucrul acesta, dar nu mai reuşise nimeni asta, motiv pentru care îl aprecia enorm.

- ... Tac, altfel o să stric totul.

- Cafelele dumneavoastră.
- Mulţumim, spuse Doru pentru amândoi. Mara era cu gândul în altă parte.

- Cu tine ce-i? întrebă Doru în timp ce-şi prepara cafeaua. Ce ascunzi? Unde-ţi fug gândurile?

(După alte 2 minute de linişte...)

- Cu mine? Nu e nimic. Sunt un om demn de dispreţ. Nu mă mulţumeşte nimic, mă plictisesc oamenii din jurul meu. Prieteni nu am, nu am decât nişte cunoştinţe vechi de mulţi ani care îşi mai amintesc de mine din când în când şi cărora le trimit mesaje de ziua lor şi atât. Îmi place să stau închisă în casă şi să murdăresc pânze cu uleiuri, ascultând la maximum zgomote în boxe, ca să arăt că nu vreau să fiu deranjată. Când mă enervez, căci nu iese nimic ca lumea, ies de una singură şi colind străzile oraşului, beau cafele en-gros şi fumez sute de mii zilnic. Mă relaxează. În unele zile mai citesc în parc, analizând oamenii: părinţi se plimbă fericiţi cu copiii, se trag cu rolele, cu bicicleta sau doar se joacă cu mingea; cuplurile se ceartă, se împacă ori se bucură; iubitorii de sport îşi şlefuiesc siluetele; iar doi bătrânei merg la braţ liniştiţi şi deapănă amintiri frumoase: "-Îţi mai aduci aminte cât ai băut la nunta noastră, Mircea? *Sigur, Ana... doar 3 pahare de vin. - A fost recordul tău... *Şi ce-ai fi vrut? Să-mi ratez cea mai fericită zi din viaţă?". E cutremurător să vezi atâta iubire, mai ales când tu eşti incapabil de un asemenea sentiment. Mă îmbrac colorat când mă simt oribil şi nu am chef de nimic; când mă simt mai bine, mă îmbrac banal, monocrom, să nu îmi vadă nimeni zâmbetele de pe chip. Vreau un om care să mă scoată din acest banal idiot ce mi l-am creat singură, căci doar eu nu pot, pentru că nu îmi place de mine. Ce să-ţi mai spun?... 

Doru era surprins de sinceritatea ei, iar acum îi împărtăşea frustrarea şi suferinţa. Habar nu avea ce să spună, iar frazele uzuale aflate pe gurile tuturor îl enervau.

- Te va mira să afli, într-o zi, că acest om a existat mereu în preajma ta, dar nu i-ai acordat atenţie, cuprinsă fiind de conflictele tale.
- Aş vrea eu... 

Mara sorbea din cafea şi privea în gol, iar Doru o sorbea pe ea din priviri şi era fericit că o întâlnise.

- Nu te supăra, îmi aduci un pahar cu apă, te rog?
- Sigur, răspunde tipa de 16 ani.
- Mulţumesc.

Cuprinsă de sine, Curcubeu nu realizează ce se întâmplă, până imaginea băiatului bând 2 pastile o aduce cu picioarele pe pământ.

- Ce ai? De ce bei pastilele astea?
- Uhm... pf... păi... nu am mare lucru, sunt doar răcit.
- Sigur?
- Da, minţi el.
- Ştii... vreau să-ţi mulţumesc pentru invitaţie, murmură Mara. Experienţa asta rămâne de neuitat. Ai să mai vii pe aici? Aş vrea să te mai văd...
- Cu mare drag. (pauză) Nu ştiu dacă mai vin, nu cred că o să mai pot.
- De ce nu? Nu trebuie să-i mai aduci merinde lui Cristi?
- M... vine... mama de obicei.
- Atunci... asta e prima şi ultima dată când ne vedem?... Era tristă.
- Aşa se pare.
- Ce păcat!...
- Nu e adevărat. Eu sunt fericit că am reuşit să cunosc acea persoană de care îţi vorbeam la început şi să beau o cafea cu ea. Acum pot spune că viaţa mea şi-a atins scopul. Era tot ce voiam mai mult să fac. Iar pentru asta, îţi mulţumesc enorm.
- Chiar... nu ai pentru ce, spuse Mara cu o voce tremurândă. Şi eu îţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii puţin. Acum o să mă uit de 2 ori în jurul meu.
- Aşa să faci. Fii atentă la oameni şi bucură-te de ei atât timp cât îi ai. Fii fericită că ai prieteni, nu le da cu piciorul. Iar băiatul pe care îl cauţi... fii convinsă că e mai aproape decât crezi.

Zâmbiră amândoi. Last Christmas... Tu ru ru ru, tu ru ru ru, tu ru ru ru ruu.. Începură a suna telefoanele.

- Alo?
- Doru?
- Da.
- Cristi sunt.
- Papucii tăi, Cristi! Unde naiba ai umblat? Ştii cât e ceasul?
- Nu, dar presupun că e târziu, de ţipi la mine.
- Uuu. Serios? Unde eşti? Trebuia să fim acolo la 11.
- Of, la dracu! Şi acum cât e ceasul?
- Vreo 3.
- Au! Hai că vin după tine. Unde eşti?
- Vino la Kiseleff.
- Bine. Pa.

*

- Da?
- Mara, ce faci? Unde eşti? Iartă-mă, am avut treabă, serios!
- Da, Clara, şi marmota?
- Of... hai zi-mi, eşti tot acolo? Vin imediat.
- Da, sunt tot aici. Hai...

*

- Se pare că fratele meu şi-a amintit de mine, în sfârşit.
- Da, şi prietena mea la fel. Trebuie să merg înapoi în Kiseleff, să o aştept.
- Şi eu. Hai!

Lasă banii pe masă, se îmbracă şi pleacă. Mara îşi aprinde o ţigară.

- Vrei?
- Nu, mulţumesc.
- Sigur? Nu-ţi cer bani pe ea, să ştii.
- Sigur, nu mai fumez.
- Bine.
- Auzi... de ce mi-ai spus că mă cheamă Cheia Sol?
- Hm... Pentru că ea este la începutul portativului şi un cântec nu ar fi întreg fără ea; în plus, sol în spaniolă înseamnă Soare, iar azi, tu ai fost soarele meu pe o vreme atât de urâtă şi am să te ţin minte toată viaţa.
- Drăguţ, îţi mulţumesc, Curcubeule.
- Cu plăcere, Soare.

Râseră amândoi.

- Ei da. Păi... cred că până aici ne-a fost, spuse Mara văzându-se ajunşi în parc.
- Cred că ai dreptate. Să ştii că nu am să uit ziua asta niciodată.
- Nici eu, îngână fata.

Şi se îmbrăţişează. Mara îşi scoate de la gât fularul portocaliu şi i-l dă lui, apoi intră în parc, se aşază pe banca pe care a stat câteva ore mai devreme, iar Doru îl aşteaptă pe Cristi la intrare, căci venea cu maşina.
_________________________________

- Doru!
- Cristi, nemernicule!
- Ce faci, mă?
- Iaca aştept de dimineaţă să mă sune un frate. Tu?
- Ruşinat, Cristi răspunde doar "bine..."

Din maşină iese o tipă simpatică, îl pupă pe obraz şi îi mulţumeşte enorm de ajutor, după care o ia la fugă în parc.

- Şi ea e... spuse Doru.
- Ea e Clara. Am dat peste ea în trafic, i-am boţit puţin maşina, aşa că a trebuit să aşteptăm poliţie, service, etc şi să o aduc aici, trebuia să se întâlnească cu o prietenă. În fine... poveste lungă. Hai, mergem?
- Da... sigur... răspunde acesta cu jumătate de gură, în timp ce făcea conexiunile.
_________________________________

- Maraa! N-o să-ţi vină să crezi ce am păţit...
- Oh, nici ţie ce am păţit eu. Până la urmă, e bine că ai întârziat, dacă se mai poate spune aşa.
- Da, şi mie îmi pare bine.
- Uite, când plecam de-acasă, prin intersecţie, un idiot - Cristi - se opreşte în mine şi îmi boţeşte maşina. Şi...
- Cristi?
- Da.
- Ce ciudat...
- Da, şi...
___________________________

- Maraa!
- Da, mamă!
- Ai un plic, vino şi-l ia!
- Imediat!

Coboară şi urcă grăbită în cameră, ca să vadă ce e. Foarte rar primea ceva prin poştă. O scrisoare!...

"1 martie 2010

Dragă Curcubeu,

Iartă-mi laşitatea şi ce mai vine odată cu ea. Acum, când citeşti cuvintele acestea blestemate, eu sunt undeva prin rai sau prin iad, târguindu-mi locul de veci. Ştiu că mă urăşti, dar nu aş fi putut să-ţi spun asta atunci. Simţeam că nu îşi are locul.

Când am venit în Bucureşti, nu era ca să îi aduc mâncare lui Cristi. Trebuia să îmi iau analizele, analize care mi-au confirmat bănuielile: sufeream de cancer pulmonar, aşa că sfârşitul a fost inevitabil.

Vreau să îţi mulţumesc enorm pentru acea zi de ianuarie, era tot ce aveam nevoie ca să plec fericit şi în pace. M-am îndrăgostit de tine de cum te-am văzut. Pentru asta, îi mulţumesc vieţii, că mi-a dat timp să mă bucur de tine, câtuşi de puţin. Plec cu gândul că am iubit. Ştiu că relaţia noastră a fost prea scurtă, dar crede-mă, nu am fi avut nevoie de mai mult. Îmi pare rău că nu am mai vorbit prea mult de atunci, doar nişte e-mail-uri. Am fost foarte slăbit. Ştiu că ai fi vrut să ai habar de starea mea, să fii aici ultimele mele zile. Eu nu. Aşa, am în minte clipele frumoase de atunci, zâmbetul tău, mănuşile tale şi eşarfa de la gât. Iar fularul, a stat alături de mine în fiecare zi. Şi-a cam pierdut parfumul, din păcate. Iar tu mă ai în minte frumos şi în putere, cum eram atunci.

Fii fericită. Şi nu uita: priveşte atent în jurul tău, omul care te va scoate din banalul tău e aproape.

Ai alături o carte. Sper să-ţi placă.

O primăvară frumoasă, Curcubeule!

Ai grijă de tine şi să nu mă plângi. Te voi bântui dacă o faci.

Cu drag,
Soarele.

P.S. Mi-e dor de tine. Te iubesc.

Mara plânge de când a citit primul rând. Scoate din plic o carte. Pe coperta ei scria: "Păstrează amintirile noastre minunate, dar nu-ţi fie teamă sa-ţi faci altele noi..." *1* A izbucnit într-un plâns amar şi a rămas aşa multă vreme...
________________________

Câteva luni mai târziu, Mara stă într-o cafenea, fumează şi se holbează la un tip. Îl ştia, era coleg de liceu cu ea de 4 ani, însă abia acum îl vede cu adevărat. Era simpatic şi citea din Kant - un punct în plus. Recunoscuse cartea după copertă. Oare cum îl chema? Hai, ştia doar...

- Bună...ăăă... Silviu, nu-i aşa?
- Da. Bună, Mara.
- O, ştii cum mă cheamă. Uite... ăă... voiam să te invit la o cafea... Ce spui?
- Ţi-a luat cam mult timp... Spun da.

Doru a avut dreptate.
_____________________________________

.THE END.

*1* - P.S. I love you, Cecelia Ahern.